Pastila care aduce uitarea..dar oare si vindecarea?!...

Dacă ar fi să existe o pastilă, care dacă ai lua-o, ți s-ar șterge selectiv din memorie acele lucruri care ți-au provocat o traumă, ce ai alege să faci? Ai lua-o sau nu?

Dacă ar fi să aleg să șterg un anumit eveniment din trecutul meu..oricât de traumatic ar fi pentru mine, nu știu dacă aș alege să-l șterg..totuși, acel lucru a însemnat ceva pentru  mine, am învățat ceva din el, face parte din istoria mea. Mai mult de atât, ar fi o mare lacună între anumite secvențe din viața mea și chiar în personalitatea mea..

Clar aș alege să nu uit nimic, nici chiar acele momente  care m-au marcat  si a căror ecouri vor rasuna până la sfârșitul zilelor mele..aceste momente de cumpănă scot la iveală adevaratul nostru  “sine”; aceste episoade  ne ajută să creștem, să învățăm să  “cope with the problems”  și să ne maturizăm…fiecare încercare prin care trecem este ca un examen pe care trebuie să-l luam pentru a trece la urmatoare etapă a dezvoltării noastre. Frustrările si neajunsurile ne fac sa ne dorim mai mult, ne impulsionează să acționăm pentru a ne atinge obiectivele, ne motivează  să vrem să fim mai buni. Fără astfel de momente nu cred ca am putea să ne dezvoltăm plenar..bineînțeles că trebuie să existe un echilibru între momentele plăcute, liniștite,  care ne aduc satisfacții și momentele pline de frustrare, agitate, care ne doboară…însă e bine să le avem pe toate pe harta vieții noastre, ca la sfârșit când tragem linie să putem să spunem “pe bune” că am trăit și că am mers pe verticală în evoluția noastră spirituală.

Practic, aș avea de ales între evoluție și stagnare…între maturizare și imaturitate..pentru că dacă aș alege acea pastilă care mă face să uit de anumite lucruri care mi-au provocat neplăceri, nu aș face decât să fug de realitate, de responsabilități și aș nega ceea ce reprezint eu în prezent.  Nu putem fi imaturi la nesfârșit, nu putem refuza realitatea doar pentru că nu ne convine, sau pentru că ne-a pus într-o postură nedorită, în care poate am fost călăi, sau  deopotrivă, am fost victime..

Nu ai cum să ștergi nimic, pentru că toate lucrurile au legătura între ele, nu trebuie să ștergi nimic, pentru că ai produce un dezechilibru in microuniversul tău interior, în structura ta psihică.

Ok, să zicem că iei acea pastilă, ți se șterge la nivelul memoriei acea amintire neplacută, oribilă poate, însă cred că oricum răsunetul acelei amintiri traumatizante e deja întipărit în fiecare părticică din tine, atât organic, cât și la nivel metafizic.  Acel eveniment a provocat valuri în întreaga ta ființă, pe toate planurile posibile cunoscute și mai puțin cunoscute. Deci oricum rămâne întipărit acolo undeva în “cartea”  ființei  tale. Și asta ce poate să însemne? vindecare..? în niciun caz, ci doar iluzia vindecarii și poate chiar o potențare a adevaratei probleme.. Orice problema poate fi depășită doar dacă e înțeleasă și apoi asimilată în sistemul propriu de valori.

Și cu toate că postul meu a plecat de la o traumă proprie, sfârșitul acestuia m-a dus cu gândul la un film genial pe care l-am văzut cu mult timp în urmă și pe care îl recomand cu căldură: Eternal Sunshine of the Spotless Mind…

Tu ce parte a corpului tau ai fi?...

     Fiecare individ are patru corpuri: corpul fizic, corpul eteric sau energetic, corpul astral si corpul mental. In realitate cunoastem atat de putine lucruri despre ele si despre potentialitatea lor; ba chiar traim si fara sa stim despre existenta lor.

     Propun totusi sa ne aplecam momentan atentia catre corpul nostru fizic. Corpul fizic e alcatuit din oase, tesuturi, sange si materie solida. Mai mult decat atat, corpul fizic este ca o ancora pentru interior: suflet, minte, spirit. Omul trebuie sa tinda spre o armonizare intre corp, spirit si minte. Ajunge sa-si cunoasca corpul si potentialul acestuia prin numeroasele miscari pe care le realizeaza in cat mai diverse activitati. Pentru a ajunge la un grad de cunoastere cat mai inalt a propriei sale identitati, omul trebuie sa-si exploreze si aceasta dimensiune fizica, corporala, pe care o are. Astfel, disponibilitatile fizice si descoperirea lor, explorarea lor,  poate duce la adevarate “revelatii” ale sinelui. Faptul ca ne acordam dreptul sa ne miscam liber, fara a violenta libertatea celuilalt, duce spre o expansiune a sinelui si inlesneste cresterea, dezvoltarea personala. Aceste acte corporale duc la un fenomen de transcendere caracteristic omului; avida si permanenta dorinta de iesire din sine, de spargere a barierelor care-l limiteaza. Dorinta de a te elibera de acele norme, dogme, care-ti impun o anumita conduita si iti encorseteaza existenta.

     Cand iti rezervi un moment si stai asezat cu ochii inchisi, incearca sa traiesti experienta corporalitatii tale… Concentreaza-te pe respiratie, relaxeaza-te si simte greutatea corpului tau, relaxeaza-ti toti muschii-cei faciali, muschii gatului, ai spatelui, muschii membrelor si bucura-te de caldura mainilor si a picioarelor, de sensibilitatea pielii, simte umezeala din interiorul gurii si bataile inimii ce iti rezoneaza in tot corpul.  Intai alege-ti un organ, o parte a corpului care ai vrea sa fii pentru cateva clipe. De ce ti-ai ales aceasta parte? Ce semnifica ea pentru tine? Acum gandeste-te cum ar vorbi fiecare organ din tine despre restul corpului…

   Cand am facut acest exercitiu, prima parte a corpului care mi-a venit in minte a fost inima. Da…mi-ar placea sa fiu inima si sa-i inteleg mecanica ei. Am ales inima pentru ca in primul rand e un organ vital si pentru ca mereu isi face simtita prezenta prin bataile ei neintrerupte; si pentru ca frecventa batailor nu e intotdeauna aceeasi. Ea “danseaza” in functie de actiunile si starile prin care noi trecem. Stare de veghe sau de somn, stare de incordare sau relaxare, primejdie, fericire, exaltare, … Astfel capata si un sens metaforic; nu pe degeaba se vorbeste de “inimi frante” , “inima rea”, “foc la inima” si altele. Daca inima mea ar putea vorbi acum, uitandu-se la ochi, ar spune in mod cert ca sunt “oglinda sufletului”. Ochii, asadar, reprezinta un dublu canal- atat de receptare a informatiilor din mediul inconjurator prin vaz, dar si unul de exprimare a emotiilor interioare.  Daca ar merege mai departe catre buze, le-ar identifica drept “purtatoarele de cuvant” ale inimii. Ele transpun verbal ceea ce simtim, gandim, traim. Insa buzele simbolizeaza si atractia, iubirea, daca ne gandim la sarut. Totodata ele contureaza prin zambet radiatiile de bucurie, fericire ale sufletului. Cat despre maini, ar spune cu siguranta ca reprezinta un alt mijloc de a exprima starea interioara-fie prin scris, fie prin limbajul lor nonverbal: gesturi, caldura, energie, aspect. Mainile se misca chiar fara sa fim constienti de acest lucru si intotdeauna transmit ceva imnportant, autentic. Am putea sa le folosim ca pe o resursa in acest sens, insa de multe ori parca simtim ca ne si incomodeaza- ori incercam sa le ascundem, ori nu prea stim cum sa le tinem, ce sa facem cu ele. Si acum imi vin in minte acele versuri din Marin Sorescu: “vorbim anapoda sau tacem ani in sir,/ Penibil si inestetic/ Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile!”

Hm…picioarele..cu siguranta nu sunt doar pe post de “transportoare” care ne poarta corpul de colo-colo. Picioarele reliefeaza pe de o parte legatura noastra cu pamantul si chiar cu realitatea; pot fi vazute ca o radacina prin care iti extragi seva, respectiv  energia de care ai nevoie. Pe de alta parte, tot ele reprezinta si dinamismul, mobilitatea-daca te gandesti la miscare sau la dans. Ele pot exprima frumusete, eleganta si pot confirma sau infirma mesajele verbale pe care le comunici.

Dupa ce faci aceasta analiza a fiecarei parti din corpul tau, priveste-te cateva momente in oglinda. Acum se naste alta intrebare: cum reusesti sa acordezi interiorul cu exteriorul? Coincid ele sau acel “ochi interior” te percepe foarte diferit de ceea ce vezi in exterior cand te uiti in oglinda? Disonanta dintre cele doua parti componente (interior si exterior) poate duce la complexe de inferioritate, neacceptare de sine, comportament in contradictoriu, confuzie.

Cerceteaza natura a tot ceea ce observi!                                                     

Te-ai gandit vreodata cat de valoroasa e fiecare parte a corpului tau? Ai fost vreodata recunoscator pentru ele? De obicei uitam de valoarea lor pana cand nu avem o problema cu respectiva parte.

   Dansul poate reprezenta unul din cele mai bune si placute modalitati de a-ti explora corpul si de a incepe sa-l iubesti. De asemenea si actul sexual. Trupul ajunge instrument al ritmului interior, prin el se manifesta direct bucuria sau agonia sufletului. Astfel corpul fizic reprezinta de fapt un vehicul spre suflet.

Fiecare bucatica din noi alcatuieste intregul. Unul si acelasi mesaj poate fi transmis sau receptat prin mai multe canale.

     Tu ce parte a corpului uman ai fi? Ce importanta are aceasta parte corporala pentru tine, pentru activitatile tale? Daca aceasta parte a corpului ar putea vorbi, ce ar spune despre celelalte parti ce alcatuiesc intregul trup? Si care ar fi legatura ei cu fiecare dintre acestea? Posturile si miscarile corporale sunt o expresie a atitudinilor psihologice. Nu intamplator ai ales aceasta parte s-o analizezi. Aceasta parte are cumva o legatura stransa cu modul in care percepi realitatea care te inconjoara, cu stilul tau de viata in general sau cu momentul prezent din viata ta.

Enjoy your body!

...paradox

   Tindem spre perfectiune; insa imperfectiunea este interesanta de explorat. Un cerc reprezinta perfectiune, insa daca am desface cercul si am prelungi linia curba la infinit, indiferent de forma pe care o ia, ar fi mai interesant de explorat, de contemplat…nu ar mai avea raza..centru..toate acestea sunt limitari, prefectiunea e limitata…si totusi trebuie sa tintim spre ea. Omul e imperfect si nu cunoaste limite; e limitat doar in constiinta lui.

   Explorarea presupune curiozitate, urmata de intelegere, “actul intelegerii” se realizeaza prin critica; Fiinta umana trebuie sa aiba simtul critic… Explorarea duce la descoperiri; orice descoperire socheaza. “Socul” prelungeste campul cunoasterii; cu cat dobandim mai multe din “inside-ul” si “outside-ul” nostru, cu atat ne indepartam de ignoranta si in mod curios de perfectiune. De asemenea de fericire. Cu cat cunoastem mai mult, cu atat ar trebui sa completam puzzle-ul existential, cu atat ar trebui sa ne simtim mai “impliniti”. Implinirea n-ar trebui sa semnifice fericire…? In mod paradoxal prin cunoastere ne indepartam de fericire…sau cel putin de acea fericire “naiva”. Ne racim; devenim sumbrii.

   Literalmente, fericirea presupune o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina.

Cum poti atinge fericirea prin cunoastere, cand nu faci altceva decat sa descoperi lucrurile, in mod obiectiv, acel “ceva” la care de cele mai multe ori nu te astepti, nu corespunde cu subiectivitatea interioara a fiintei tale. Acel “ceva” care practic iti distruge iluziile si totodata formeaza alte asteptari, in naivitatea omului de a crede in puterea sa predictiva. Insa exista acel impact al foarte putin probabilului, acele “lebede negre” la care nu te astepti, care socheaza si darama mituri; care face ca adevarul de azi, maine sa fie istorie, sa fie mit.

   Este curios cum omul isi construieste lumea folosindu-se ca materie prima de caramizile obiective ale realitatii. Ale realitatii pe care reusim sa o percepem. Insa cum ramane cu acea parte de neperceput de campul constiintei noastre..? Interfereaza ea cumva in “constructia” noastra? Cred ca da; o folosim in “tencuiala” fara sa fim constienti si apoi ne intrebam “de ce nu a iesit exact cum am planuit?”..

Este interesant cum omul se descopera pe sine, care devine obiect al cunoasterii, tot prin sine, devenind astfel, totodata, si unealta in procesul descoperirii. Aceasta dualitate utopica. Cum poti face afirmatii obiective despre ceva prin insusi obiectul acela..? E ca si cum ochii ar incerca sa se vada pe ei insisi. Pentru asta ai nevoie de o oglinda, care sa-i reflecte. Deci, imaginea nu va fi una reala, ci reflectata. Reflexia este fenomenul de reintoarcere partiala a luminii, a radiatiilor in mediul din care au venit, atunci cand intalnesc o suprafata de separare a doua medii. Asadar, ceea ce descoperim nu este decat o imagine neintregita, partiala, a ceea ce este de fapt. Astfel, pentru a-i da integritate, completam aceasta imagine cu subiectivitati proprii. 

Nu putem atinge adevarul absolut, asta e ceva abstract, insa suntem datori sa fim curiosi, sa exploram cat mai mult din acest paradox care ne invaluie...

omul din cerc

(TMF, Sala studio, Braila, 2008)

        "Daca vreau sa fiu singura, ma opresc, scot creta neagra din buzunar si trasez un cerc in jurul meu. In interiorul cercului ma simt la adapost..."  

 Cu aceasta replica incepe monologul  “Omul din cerc”, de Matei Visniec..asemanator debuteaza si adevarata izolare. Negasind pe nimeni si nimic care sa vibreze in ritmul si directia ta, incepi sa te inchizi in cercul tau. In interiorul cercului iti construiesti universul in care tu te simti acceptat, prea acceptat, incat, nu mai crezi ca te poti dezvolta in asa-zisa realitate, care-ti devine din ce in ce mai straina. Insa uiti ca intreaga munca de crestere se desavarseste prizand realitatea. Si asa incepi sa-ti cladesti un loc doar pentru tine..un spatiu in care ceilalti nu au acces; esti doar tu…tu cu tine insuti..nevoia de protectie invingand intr-un final acea necesitate de afiliere pe care noi toti, ca oameni sociali, o avem. Devii dependent de cercul tau si in afara lui esti mult prea vulnerabil ca sa crezi ca mai poti face fata si preferi sa-ti mai fabrici o iluzie. Cercul prinde acum conturul unui templu in care te refugiezi ori de cate ori ai nevoie; un templu in care poti medita, fara sa fii constrans de timp, de norme..in care poti fii cine vrei tu..axis mundis…incepi sa prinzi gust de eternitate.

“Izolarea exista doar in izolare. O data ce este impartasita ea se evapora.”.. TIC-TAC…TIC-……..si fugi iar in cercul care te prinde in capcana lui si te izoleaza perfect de absolut tot- de durere, de nedreptate, de zambetul oamenilor, de adierea vantului, de ciripitul pasarilor…

 Cercul reprezinta optiunea de a fi solitar. La inceput iti face placere, te simti confortabil, insa mai apoi singuratatea incepe sa te apese, sa te sufoce. E acea “solitudine” care-ti devine familiara pana la greata si realizezi ca cercul tau e prea mic ca sa mai incapa langa tine si altcineva.

     Acum nimeni nu te mai poate atinge…

Drogurile-transcendere sau sinucidere?

   Debutul acestui blog este bazat pe un comentariu pe care l-am scris de curand pe un alt blog ( http://andreistory.wordpress.com/ ), ca un replay la un post care prezinta povestea unui om, dependent de heroina si mai nou de acele “plante” de la “magazinele de vise”…o poveste de viata individuala, care insa   poate fi usor generalizata in zilele noastre.

   Subiectul  “oameni-droguri” este foarte complex si exista foarte multe cauze pentru care individul opteaza pentru consumul de droguri...Societatea asa-zis “moderna” , in care ne formam noi, tinerii secolului XXI, prea se grabeste…unde?nu stiu..in trecut oamenii aveau timp..sa traiasca,sa munceasca, sa faca dragoste, sa priveasca inspre sufletul lor..astazi, apararea impotriva timpului o regasim camuflata in distractiile numeroase ale societatii moderne,  in placerile si viciile sale. Caile de evaziune ale omului azi sunt poate lectura, poate teatru si cinematografia, sau, de ce nu, drogurile. Omul, nemaifacand fata presiunilor, dificultatilor si timpului care se misca intr-un ritm ametitor, apeleaza la aceste iluzii, care il scot din realitatea pe care nu mai vrea s-o inghita, si il transpun intr-un alt taram, eliberat de bariera timpului si de norme..starea de “alterare” a realitatii indusa de o anumita substanta poate fi asemanata unui vis, care se manifesta ca o supapa de siguranta a setei inconstiente de transcendere a omului (…bineinteles ca la scurt timp pierzi controlul si te afunzi din ce in ce mai tare in prapastie).

Iluzia apare ca o manta fara de care sufletul ajunge in contact cu luciditatea si se destrama. Orice iluzie isi are originea si justificarea intr-un adevar rau inteles. Nevoia omului de a evada din realitate,  poate fi satisfacuta prin tendinta acestuia spre fantezie-“cea mai onorabila facultate a omului”. Drogurile faciliteaza drumul spre fantezie; induc paradoxala rupere de cotidian si trairea intr-o alta dimensiune, una metafizica, feerica (aparent); acea lume care satisface propriile nevoi ale individului, care umple goluri si cicatrizeaza rani..Iesirea din spatiu si timp; simturile devin difuze; perceptia asupra sinelui se modifica; lupta intre “a detine controlul” sau “a te lasa purtat de val”…

Viciul reprezinta un exces, o inapoiere sau poate o depasire. Dependenta e deprimanta, patogena, induce o stare profunda de angoasa si niciodata nu duce la savarsirea satisfactiei.

Nu-mi pot imagina cum se poate controla acest fenomen al adictiei, consider doar ca fiecare ar trebui sa gaseasca alternative pentru a-si satisface nevoile, pentru a-si rezolva problemele..cred ca e dificil sa traiesti in societatea de azi, o iei razna si sincer pot sa inteleg asta, insa, ar fi bine pentru noi sa fim mai responsabili, mai informati, mai constienti, sa ne acceptam asa cum suntem, in contextul in care suntem, incercand sa ne utilizam numeroasele resurse interioare de care dispunem fiecare. Cei care se apuca de consumul acestor substante isi vand sufletul diavolului, pentru ca nu primesc in schimb decat niste iluzii, amagiri, riscand violentarea organismului si a psihicului..astfel devenim proprii nostrii dusmani…

Motivele care duc la consumul unor astfel de substante sunt numeroase, insa rezultatul e acelasi- acea moarte lenta, in care vezi cum te depersonalizezi, si-ti traiesti sfarsitul “picatura cu picatura”, fara sa crezi ca poti sa mai faci ceva. Intotdeauna mai exista o sansa sa te salvezi. Priveste bine in interiorul tau si vezi cine esti cu adevarat si care e rostul tau aici.