...paradox

   Tindem spre perfectiune; insa imperfectiunea este interesanta de explorat. Un cerc reprezinta perfectiune, insa daca am desface cercul si am prelungi linia curba la infinit, indiferent de forma pe care o ia, ar fi mai interesant de explorat, de contemplat…nu ar mai avea raza..centru..toate acestea sunt limitari, prefectiunea e limitata…si totusi trebuie sa tintim spre ea. Omul e imperfect si nu cunoaste limite; e limitat doar in constiinta lui.

   Explorarea presupune curiozitate, urmata de intelegere, “actul intelegerii” se realizeaza prin critica; Fiinta umana trebuie sa aiba simtul critic… Explorarea duce la descoperiri; orice descoperire socheaza. “Socul” prelungeste campul cunoasterii; cu cat dobandim mai multe din “inside-ul” si “outside-ul” nostru, cu atat ne indepartam de ignoranta si in mod curios de perfectiune. De asemenea de fericire. Cu cat cunoastem mai mult, cu atat ar trebui sa completam puzzle-ul existential, cu atat ar trebui sa ne simtim mai “impliniti”. Implinirea n-ar trebui sa semnifice fericire…? In mod paradoxal prin cunoastere ne indepartam de fericire…sau cel putin de acea fericire “naiva”. Ne racim; devenim sumbrii.

   Literalmente, fericirea presupune o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina.

Cum poti atinge fericirea prin cunoastere, cand nu faci altceva decat sa descoperi lucrurile, in mod obiectiv, acel “ceva” la care de cele mai multe ori nu te astepti, nu corespunde cu subiectivitatea interioara a fiintei tale. Acel “ceva” care practic iti distruge iluziile si totodata formeaza alte asteptari, in naivitatea omului de a crede in puterea sa predictiva. Insa exista acel impact al foarte putin probabilului, acele “lebede negre” la care nu te astepti, care socheaza si darama mituri; care face ca adevarul de azi, maine sa fie istorie, sa fie mit.

   Este curios cum omul isi construieste lumea folosindu-se ca materie prima de caramizile obiective ale realitatii. Ale realitatii pe care reusim sa o percepem. Insa cum ramane cu acea parte de neperceput de campul constiintei noastre..? Interfereaza ea cumva in “constructia” noastra? Cred ca da; o folosim in “tencuiala” fara sa fim constienti si apoi ne intrebam “de ce nu a iesit exact cum am planuit?”..

Este interesant cum omul se descopera pe sine, care devine obiect al cunoasterii, tot prin sine, devenind astfel, totodata, si unealta in procesul descoperirii. Aceasta dualitate utopica. Cum poti face afirmatii obiective despre ceva prin insusi obiectul acela..? E ca si cum ochii ar incerca sa se vada pe ei insisi. Pentru asta ai nevoie de o oglinda, care sa-i reflecte. Deci, imaginea nu va fi una reala, ci reflectata. Reflexia este fenomenul de reintoarcere partiala a luminii, a radiatiilor in mediul din care au venit, atunci cand intalnesc o suprafata de separare a doua medii. Asadar, ceea ce descoperim nu este decat o imagine neintregita, partiala, a ceea ce este de fapt. Astfel, pentru a-i da integritate, completam aceasta imagine cu subiectivitati proprii. 

Nu putem atinge adevarul absolut, asta e ceva abstract, insa suntem datori sa fim curiosi, sa exploram cat mai mult din acest paradox care ne invaluie...